Într-o lume care vorbește rar despre suferința bărbaților, povestea lui Andrei rupe tăcerea. El nu e un caz izolat, ci doar unul dintre sutele de bărbați care trăiesc violența domestică pe tăcute, cu frica de a fi ridiculizați, judecați sau, pur și simplu, necrezuți.
Andrei (nume schimbat) are 37 de ani. A fost mereu omul echilibrat din grup, muncitor, liniștit, un soț devotat.
„Am crescut cu ideea că un bărbat trebuie să rabde. Că dacă femeia ridică vocea, tu taci. Că dragostea se dovedește prin răbdare.” Dar răbdarea s-a transformat, încet, în captivitate.
La început, soția lui părea afectuoasă, pasională, intensă. „Îi plăcea să știe tot. Unde sunt, cu cine sunt, ce fac. Mi se părea drăguț — până când am început să simt că trăiesc sub lupă.”
Apoi au apărut certurile. Țipete, crize de gelozie, uși trântite, telefoane aruncate.
„Era mereu un motiv. O privire, un mesaj de la o colegă, o întârziere de zece minute. Mă acuza că o înșel, că o mint. Eu încercam să o liniștesc, dar nimic nu era destul.”
Odată, l-a lovit. „A fost un pahar aruncat. A nimerit lângă mine. După aia au urmat palmele, apoi cuvintele care dor mai tare decât orice: Ești un nimeni. Nici măcar să pleci nu ai curaj.”
Și totuși, a rămas. Din rușine. Din teamă. Din speranța că „poate e doar o perioadă.”
Până într-o seară.
„M-a împins în perete, mi-a rupt cămașa și m-a scuipat. În clipa aia, ceva s-a rupt în mine. Am plecat. Fără haine, fără acte. Am dormit în mașină.”
A doua zi, s-a dus la poliție. „M-au privit ciudat. Un bărbat care spune că e agresat de soție? N-au știut dacă să râdă sau să scrie proces-verbal.” A fost nevoie de zile de insistențe, de fotografii și mesaje de amenințare, ca să se deschidă o anchetă. „Mi-a spus că mă termină. Că mă face de râs. Și chiar a încercat — a spus la toată lumea că sunt nebun, că am lovit-o eu.”
Andrei a fost sprijinit în cele din urmă de o asociație care apără drepturile victimelor bărbați în cazuri de abuz domestic — puține, dar curajoase. A primit consiliere, a început terapie și a reușit, după luni, să-și refacă viața.
„Am pierdut tot: casa, prietenii, familia. Dar mi-am recâștigat liniștea. Și asta e mai important.”
Potrivit studiilor recente, peste 10% dintre cazurile de violență domestică în România au victime bărbați. Cele mai multe nu sunt raportate niciodată. Bărbații tac. De rușine, de frică, de teamă să nu fie ridiculizați. „Cum să spui că te bate femeia?” — e o replică ce ascunde o prejudecată mortală.
Violența nu are gen. Nu are scuze. Nu are dreptul de a exista.
✊ Apel către societate
E timpul să recunoaștem că abuzul nu se măsoară în forță, ci în frică.
Fie că victima e femeie sau bărbat, suferința e aceeași: pierderea demnității, a controlului, a stimei de sine.
📞 Sună la 112 dacă ești martor la violență, indiferent de cine o suferă.
🤝 Încurajează victimele — bărbați sau femei — să vorbească, să ceară ajutor.
🏠 Sprijină centrele care oferă consiliere și adăpost pentru toți cei care fug din relații abuzive.
Andrei trăiește astăzi singur, dar împăcat.
„Nu mai tremur când aud o ușă trântită. Nu mai aștept să treacă furtuna. Sunt liber. Și dacă trebuie să fiu vocea altor bărbați care nu pot vorbi, o să fiu.”
💜 Violența nu are gen. Frica nu e o dovadă de slăbiciune. Tăcerea — da.
